Expresionismul - un curent universal valabil

Lansarea cărţii Poetica expresionistă în cinematografie a domnului Mihai Mihăescu, ne pune în faţa unui eveniment cultural pe care îl apreciem dintr-o dublă perspectivă: în primul rând contribuie la efuziunea artistică a Iaşului, iar în al doilea rând, ne relevă o conştiinţă, analitică şi profundă, cea a domnului profesor Mihai Mihăescu.
Lucrarea Poetica expresionistă în cinematografie ni se înfăţişează ca o sinteză bine coagulată, ca un algoritm de analiză, dar şi de creaţie. Pornind în demersul său de la prezentarea inflexiunilor şi a simbolurilor expresioniste în cinematografia de după 1919, domnul profesor Mihai Mihăescu a reuşit să creeze o lucrare mult mai complexă. Astfel, cartea nu este o simplă expunere a unor materiale cinematografice, de altfel foarte bine alese, ci devine o consubstanţializare a filosofiei cu mitologia, a criticii de film cu vastul domeniu al artelor în general.

Domnul Mihai Mihăescu caută esenţele ultime ale expresionismului, sondează cele mai intime sensuri ale acestui curent. Ajungem astfel, pe parcursul cărţii, să constatăm că expresionismul este, în fond, un curent universal valabil, depăşind limitele istorice în care s-a manifestat. Se face o clară diferenţiere între expresionismul istoric şi cel permanent, fiind în acest mod posibil ca valenţe de tip expresionist să se prelungească firesc în conştiinţa artistică a contemporaneităţii.
Ni s-a părut relevant faptul că în lucrarea de faţă, pornindu-se de la sensul primar al expresionismului, se ajunge la pulverizarea acestuia spre şi în prezent. Prelungirea spiritului expresionist în epoca actuală indică, în mod cert, că poetica acestui curent operează cu termeni şi stări universal valabile.
Astfel, evoluţia cinematografiei şi a tehnicii pe care aceasta o presupune a oferit posibilitatea inserţiei unor mesaje profund expresioniste în producţii precum: Procesul, Câinele andaluz, Călăuza, dar şi în Basic instinct sau Gladiatorul. Ecourile expresioniste constau în accentuarea permanentei crize spirituale a individului, în surprinderea neliniştilor, a neantului ontologic, a angoaselor şi a tragismului eului. Expresionismul nu este, de facto, o epocă sau un curent, ci un mod universal de gândire şi percepţie afectivă.

După cum am precizat anterior, Poetica expresionistă în cinematografie nu este o simplă analiză sau expunere. Domnul profesor posedă capacitatea de a depăşi caracterul tehnic şi comercial-industrial al unor producţii cinematografice, intuind profunzimile simbolurilor şi generalizarea sensurilor.
Lucrarea domnului profesor este deosebit de bine argumentată şi documentată, pe baza unei bibliografii şi filmografii complexe, dar, în special pe baza unui veritabil instinct creator.

Ana-Maria Iutiş

studentă la secţia Istoria şi Teoria Artei (an II),

a Universităţii de Arte "George Enescu" Iaşi

Iubitorii de film sînt invitaţi să participe la lansarea cărţii "Poetica expresionistă în cinematografie" (ediţia a 2-a, autor Mihai Mihăescu), ce va avea loc pe 21.01.10, ora 19.30, în sediul fostului Romtelecom, str Alexandru Lăpuşneanu nr 14, astăzi Universitatea "A.I.Cuza" din Iaşi. Cartea a apărut de curând la Editura "Artes" a Universităţii de Arte "George Enescu" Iaşi şi a fost distribuită deocamdată în librăriile "Junimea" şi "Casa Cărţii" din Iaşi, in Cluj, la librăria Office Line din Iulius Mall şi in Buzau, la libraria Casa Cartii.
Vor fi proiectate apoi filmele de scurtmetraj "Omul de plastilină" (2009) şi "Fratele meu" (2009), regia Mihai Mihăescu. "Omul de plastilină" îi are în distribuţie pe Radu Ghilaş, Gelu Zaharia, Delia Pintilie, Liviu Matei, iar "Fratele meu" pe Mircea-Tomiţă Moraru, Alexandru-Nicolae Marin, Bianca Buhă.
După proiectarea filmelor va avea loc o dezbatere pe tema: "Filmul românesc - misiune imposibilă ?"

Manifestarea face parte din proiectul "Cafeneaua cinematografică", proiect inţiat de Fundaţia "Timpul" şi Universitatea de Arte "George Enescu" prin Alternative Film Studio şi se află la prima ediţie, având ca scop promovarea filmului, în speţă a filmului românesc, în Iaşi, dar şi în toată Moldova.

"Lucrarea domnului Mihai Mihăescu, "Poetica expresionistă în cinematografie", îşi propune să cerceteze urmele pe care poetica expresionismului german le-a lăsat, decenii de-a rândul, în zona "filmului de autor" şi în aceea a "cinematografului comercial". Iată o temă pe cât de generoasă, pe atât de dificilă, o temă inedită pentru filmologia românească. Venind să umple unul din numeroasele goluri din literatura noastră de specialitate, lucrarea o tratează cu o reală competenţă.Autorul stabileşte genealogia curentului, descifrează ecourile expresioniste prezente în filmul german de până în 1933, urmăreşte expansiunea fenomenului pe alte meridiane cinematografice de la cel suedez, le cel american. Vădind o apreciabilă cultură filosofică, estetică, literară, teatrală, plastică, muzicală şi cinematografică, domnul Mihai Mihăescu parcurge acest amplu şi complicat traseu cu răbdarea şi siguranţa istoricului bine şcolit. Lucrarea pune în evidenţă fina intuiţie a practicianului, un practician - adăugăm de îndată statornic atras de studiul teoretic, critic şi istoric al cinematografului, un practician înzestrat nu numai cu acea vocaţie de regizor atestată de "Păcatul", filmul inspirat din proza sadoveniană, ci şi dotat cu calităţi de filmolog."

Prof. univ. dr. George Litera

"Omul de plastilină" - Sinopsis:
Mogoş, tată a doi copii, se prezintă la o clinică dermatologică, unde i se comunică rezultatele analizelor. Verdictul este implacabil - o boală incurabilă de piele... La aflarea veştii, el se aruncă în faţa unuiu automobil."

Gelu Zaharia şi Radu Ghilaş în "Omul de plastilină"

Radu Ghilaş în "Omul de plastilină"


Delia Pintilie în "Omul de plastilină"

"Fratele meu" - Sinopsis:

Doi fraţi, Chris şi Mark, iubesc aceeaşi fată. Pentru a-l face să renunţe, Mark îşi droghează fratele, ţinându-l închis într-o cameră mică şi întunecoasă. Finalul nu este însă cel aşteptat de Mark.

Mircea-Tomiţă Moraru în "Fratele meu"

ASPHALT TANGO

Subiect, atmosferă, cadru

Asphalt Tango, filmul lui Nae Caranfil, coproducţie Franţa-România, a avut premiera pe 4 aprilie 1996 la Bucureşti.

Acţiunea se desfăşoară în vremurile tulburi ale anilor '90, când societatea românească făcea eforturi uriaşe pentru a se elibera de „cutumele” vechiului sistem. Sub pretextul căutării unor tinere talente care să activeze în domeniul artistic (teatru, dans), Marion (Charlotte Rampling) întreprinde o călătorie în România, de unde reuşeşte să plece cu 11 fete, atrase de mirajul vieţii la Paris, mirajul capitalismului, al opulentului Occident. Sunt însoţite de un impresar local dubios (Florin Călinescu), un şofer fără scrupule (Constantin Cotimanis) şi, bineînţeles, de franţuzoaica Marion, care devine patron spiritual, gardian şi confident al fetelor. Intriga este catalizată de apariţia soţului uneia dintre fete (Mircea Diaconu), care nu poate accepta ideea că a fost părăsit (de fapt, acesta conştientiza şi pericolul la care este supusă soţia sa, Dora) şi porneşte într-o cursă de urmărire, din care nu vor lipsi faptele infracţionale necugetate.
Dora devine rapid favorita lui Marion, care nu e dispusă să renunţe la „achiziţiile” ei. Cu cinism, siguranţă şi hotărâre, străina se interpune între soţ si soţie. Marion nu se dă în lături nici de la jocul seducţiei, una dintre scenele-cheie ale filmului fiind tangou-ul pe care aceasta îl dansează cu Andrei, soţul Dorei. Comicul derivă tocmai din faptul că Andrei nu renunţă sub nicio formă la încercarea de a o convinge pe Dora să rămână acasă. Iar cu cât încercările lui Andrei sunt mai hotărâte, cu atât el se izbeşte de mai multe bariere, dificultăţi… Astfel, deşi comicul e aparent fără de sfârşit, rezultând din situaţiile absurde şi din atmosfera pur românească în care se desfăşoară acţiunea, se poate întrezări, dincolo de toate acestea, existenţa unui filon tragic, prin care se generalizează un fapt de viaţă individual.
Pe lângă această poveste, filmul zugrăveşte în mod original atmosfera României proaspăt ieşită de sub comunism, iar o serie de detalii pitoreşti încântă spectatorul la tot pasul. Limbajul este adesea aluziv, insinuant, şocant, vulgar, însă se integrează în atmosfera generală, redând o mentalitate caracteristică perioadei respective. Românismul şi balcanismul, ca spaţii spirituale, se îmbină în acest film, rezultând efecte tragi-comice

Actori şi personaje

Andrei (Mircea Diaconu) este animat de sentimente pure de iubire şi acţionează în sensul protejării instituţiei sacre a căsătoriei. Interesant este că el crede cu tărie în dragostea lui, în relaţia cu Dora, fapt ce îl face să intre într-un conflict periculos, adesea absurd, desigur pentru a-şi împiedica soţia să plece la Paris. Andrei acţionează conform unui crez intrinsec, a unei combustii interioare care îl determină să îşi pună viaţa în pericol pentru salvarea căsniciei. El nu are nicio clipă impresia că ceea ce face el ar fi ridicol sau lipsit de sens. Extrapolând, deşi drama lui Andrei este individuală, se poate lărgi cadrul şi generaliza, personajul devenind un exponent al societăţii româneşti, a spiritului autohton venit în coliziune cu un alt tip de mentalitate, cea capitalistă, occidentală, pragmatică şi ignorantă, indiferentă la sentimentalism.
La polul opus se află însă celălalt personaj, Marion (Charlotte Rampling). Marion este un personaj deosebit de important şi complex, care se detaşează de restul actanţilor prin atitudine, stil, mentalitate, pragmatism şi ironie. Aceasta joacă un rol important atât în definirea Dorei, cât şi a lui Andrei. Ea îi influenţează pe amândoi, îi determină să gândească în afara logicii sentimentelor, le imprimă noi viziuni asupra vieţii.
Marion îi protejează pe cei doi de dragoste, protejându-se în acelaşi timp pe ea însăşi. Stăpânirea de sine, cinismul, eleganţa şi fermitatea sunt măşti, care ascund un suflet ce nu mai crede în puterea dragostei. Marion este tipul excentric feminin, pus în situaţia de a se confrunta cu realităţile absurde ale societăţii româneşti. Ea va fi nevoită să accepte că a ajuns în ţara în care nimic nu funcţionează şi în care oamenii gândesc după o logică ciudată, diferită de a ei. Ea îşi asumă însă libertăţi şi responsabilităţi, controlează faptele şi nu acceptă imixtiuni din exterior. Orgoliul ei intră în conflict cu dragostea lui Andrei, în fond de aici derivă scenele comice, din înfruntarea celor doi, niciunul nefiind dispus să cedeze. Marion ştie însă, că odată trecută vama, ea îşi va putea continua drumul, iar călătoria lui Andrei se va fi sfârşit.
Marion însă va ajunge să îl respecte pe Andrei tocmai pentru determinarea, mândria de care acesta dă dovadă. El îşi mărturiseşte deschis dragostea, fără teama de a fi ridicol. Motivul nu este însă suficient pentru ca Marion să piardă războiul în favoarea bărbatului. Privind filmul ca mai mult decât o simplă comedie, Marion poate fi uşor asimilată unui Mefisto feminin.
Scena esenţială, care concentrează întreaga substanţă a filmului, dând şi titlul acestuia, este scena tangoului. În această secvenţă confruntarea dintre cei doi parteneri, poate fi explicată ca o confruntare dintre două spaţii spirituale, două concepţii despre viaţă şi lume, două viziuni. Totuşi, titlul filmului este oarecum paradoxal, antinomic, dar în acelaşi timp şi hilar. Asphalt Tango devine, în fond, o metaforă-oximoron care opune două universuri diferite: spaţiul românesc, ancorat în mentalităţile uşor arhaice, dar încă orientat spre substanţa profundă a omului (în speţă, spre dragoste) şi toposul occidental, capitalist, cosmetizat, fals, cabotin, pretenţios, elevat asemenea unui tango.

Mesaj, semnificaţii

Dincolo de povestea de fond, Asphalt Tango nu este o simplă comedie. Efectele care stârnesc râsul provin din replicile personajelor, din modul lor de a soluţia problemele, din redarea atmosferei româneşti postrevoluţionare. Însă dincolo de toate acestea, filmul conţine intrinsec unele semnificaţii mai profunde. El vizează ideea de romantism, de dragoste profundă care înfruntă aproape orice barieră. Totuşi, finalul nu este unul idilic, optându-se pentru redarea unei crude realităţi, a unor fapte de viaţă brute.
Pe tot parcursul filmului este evident că Andrei nu luptă cu Dora pentru a o convinge să se întoarcă acasă. Accentul nu cade, decât rareori, asupra cuplului, acumularea conflictului concretizându-se în confruntarea Andrei-Marion, deveniţi, printr-o necesară generalizare, exponenţi a două societăţi, mentalităţi, sisteme morale antinomice.
Rămas în vamă, urmărit de poliţie, Andrei ajunge la concluzia rostită de una dintre cele 11 fete: „Merde!” (ce-i drept, fata, care se încăpăţânase să vorbească pe tot parcursul filmului franţuzeşte, pregătindu-se astfel pentru marea aventură occidentală, utilizează traducerea românească a cuvântului „merde”). Finalul este, aşadar, subscris unui filon comic, însă sub acesta transpare un tragic metamorfozat, o tristeţe uşor sesizabilă, dar împotriva căreia Andrei nu mai poate face nimic, el nefiind sortit a trăi mirajul Occidentului (concluzia a se citi cu ironia de rigoare).


Ana-Maria Iutiş
studentă la Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi,
secţia Istoria şi Teoria Artei, anul II.